Iubire de-o viață

 Eugen Laurian

În zbor rotund, ușor plana

și revenea, din nou, la ea,

aterizând într-o ogradă

la iubitoarea lui naiadă,

consecutiv, a cin’șpea oară...

O-alintă blând, să nu o doară,

și dăruindu-i cinci falene

găsite-n delte egiptene,

o ciuguli, atent, prin pene

și-o întreabă: (a câta oară ?)

– Cum ți-a fost iarna ?

Tot ușoară ?

A fost zăpadă pe aici?...

Să știi că-s mari, acum, cei mici !

Se uită-n ochii ei, adânci:

– Dar... ai avut ce să mănânci ?

Malena, ciconida mea,

ce, a zbura, nu mai putea,

căci, un alic rătăcitor

ce-i rupse dreapta, către zbor,

i-a frânt și visul către astre

spre zările mereu albastre,

stopând, de-atunci, zborul ei falnic...

Și, adoptată de-un localnic,

rămase ani și ani, la rând,

în grija țâncului plăpând

ce se-ngrijea, în disperare,

să aibă apă... și mâncare...

Și, gen de pasăre hoinară,

cu ea, în fiecare vară,

în casa ei, din trei fuștei,

din iarbă, paie și cârstei,

trăia și cocostârcul ei...

Îi aducea din păpurișuri,

din smârcuri, ape și frunzișuri

iubitei lui, ca să deguste,

moluște, broaște și lăcuste,

ca soața lui să viețuiască

să-i facă ouă, să clocească

sub haina-i albă, de hlamidă,

bobocii lui de ciconidă...

Doi pui... sau trei, an după an,

pe țărmul, cald, muntenegrean,

în curtea-i ce era, cu rost,

și cuib... și casă... și-adăpost.

Când iarna-și anunța fiorii

și-și trimitea ambasadorii,

el, cocostârcul Radovan,

pleca, în fiecare an,

cu inima făcută zob,

zburând, jumatea lui de glob,

în continente australe...

Pleca mâhnit, cu mare jale

luând cu el, în primul zbor,

pe doi, sau trei... copiii lor,

și-i îndruma spre zări smaralde

mai primitoare și mai calde...

Ea, neputând să salte-n zbor

la dreapta dragului odor,

rămas-a, ca și altă dată,

pe coasta nordică, dalmată...

***   ***   ***

Departe-n Riftul African

pe-un mal de lac tanzanian,

el aștepta nerăbdător...

Apoi, se avânta în zbor

la-ntâiul semn de primăvară

și revenea la ea, în țară...

După un zbor de mii de mile,

de luni... și săptămâni... și zile,

și dor... și așteptări febrile,

se prăbușea ca-ntr-un abis

găsind cuibarul lor, precis;

și-acolo ea, mereu iubeață

și așteptîndu-l... de o viață

în cuibul ei, de acoladă,

cu dreapta-i șubredă, schiloadă...

    ***   ***   ***

Dar primăvara asta, zdroabă,

veni, parcă, și mai degrabă...

S-a avântat, grăbit, în zbor

spre nordul lui, fermecător,

plutind ca-n vis, în zbor ardent...

A răzbătut un continent,

a vânturat, în lung, savana

și-a străbătut Mediterana

ca dintr-o scurtă zvâcnitură...

Zdrobit, cu sufletu-i la gură,

se întorcea mai întristat,

mai amărât, mai supărat;

ceva-i spunea, de data asta,

că-l va pândi, cumva, năpasta...

    ***   ***   ***

Când a zărit-o, colo, jos,

era, doar, pene... piele... os;

era, beteaga, bolnăvioară,

dar nu voiseră să moară

pân’ n-o vedea, planând tihnit,

venind... bărzoiul ei iubit.

Când l-a zărit sosind, de sus,

o oftătură și... s-a dus !

El a planat deasupra ei

o tură, două... poate trei,

și presimțind, parcă, ceva

(Că nici un semn nu mai vedea !),

în lacrimi grele și amare

porni, distrus, spre larg de mare...

De-acolo, din văzduh înalt,

veni, abrupt, ca în asalt,

și se-aruncă de sus, decis

să-și curme viața în abis...

Pătrunse-adânc, în plâns și chin...

Și-o gură, neagră, de rechin

făcu, rapid, să se sfârșească

iubirea lor nepământească...

Budva, Muntenegru – 08 iunie 2012

Din volumul ”Calea spre sapiență”,

publicat la editura Favorit, București, 2016