Bătrân, olarul

Eugen Laurian

Văzând că nu mai are nicio șansă

de-a-și mai păstra renumele și faima,

oftând, olarul, depășindu-și spaima,

a încercat să intre-n vechea transă.

Și modelează iar, mai acătării...

Și-nvârte cu picioru-i vechea roată...

Și pune lut, bucată cu bucată,

s-astupe golul mut al sângerării

din care s-a prelins, așa-ntr-o doară,

o urmă de substanță rozalie

ce, parc-ar vrea să fugă... Și nu știe

de-i bine sau e rău ieșitu-afară...

Și-nvârte iar, cu teamă și migală,

bătrânul lut ce se-ncăpățânase

să nu-i asculte mâinile osoase,

lăsând o crăpătură-n neagra oală.

Întrebu-l, iscodindu-l, ce se-ntâmplă

de nu vrea, pace, lutul să rămână...

Și-mi spune că a dat de-o căpățână

a căror ochi, pribegi, se scurg prin tâmplă.

Probabil, tigva unei domnișoare

ce n-apucase a-și iubi ursitul

că, ne-nțeleasă, și-a grăbit sfârșitul

de scârbă, de alean, de of și supărare.

Și-ar vrea, acum, să vadă ce-i afară,

în viața ce-o lovise, mișelește...

Să știe de-i murit ori mai trăiește

iubitul... Cel iubit, odinioară...

Și-olarul se oprește din poveste...

Și-oftează iar, de crezi că-și pierde duhul...

Târziu, apoi, când și-a-nghițit năduful

privi în sus spre adumbriri celeste.

Târziu, târziu, ieșind din reverie,

cu ochi privind ca de pe altă lume,

și vocea gata, gata, să-l sugrume

rosti, cu greul greu: ”Așa a fost să fie!”

Apoi, cu o privire hăbăucă

de parc-ar fi zărit vreo arătare

a prins a glăsui, cu remușcare:

”Demult, demult, avut-am o fătucă,

dar m-a lăsat cu olăritul, baltă...

Era, ceva..., cum nu sunt fete-n lume

dar a voit, pe loc, să se consume

și a plecat pe lumea ceealaltă

că nu-i dădusem, Doamne, aprobare...

Și nu voise mă-sa să-i permită

unirea cu persoana sorocită...

Și fata mea muri de supărare.”

***

Bătrân, olarul... Mai bătrâni ca dânsul

păreau a fi doar timpul și, doar, lutul

din mâna sa cea neagră ca trecutul...

Târziu, de tot, îl podidi și plânsul...

Marginea, Suceava – 20 august 2016
Din viitorul volum de versuri